Nu stiu cati dintre voi a citit insa am gasit un articol dragut, sper sa va placa si daca am postat gresit topicul va rog sa ma iertati puteti sa-l mutati acolo unde ar trebui sa fie.
Va multumesc.

Minunata aventură a lecturilor

Octavian PALER,

scriitor, academician

Fişie­re­le ma­ri­lor bi­bli­o­te­ci bu­cu­reşte­ne m-au zăpăcit la înce­put. Cînd am păşit pri­ma oară pra­gul Bi­bli­o­te­cii Aca­de­miei şi pe cel al Bi­bli­o­te­cii Cen­tra­le Uni­ver­si­ta­re, am semănat, pro­ba­bil, cu adevărat bar­ba­ri­lor ni­me­riţi între mo­nu­men­te­le Ro­mei. M-am ui­tat la du­la­pu­ri­le pli­ne de fişe cu un res­pect su­per­stiţios, am um­blat în vîrful pi­cio­a­re­lor, de teamă să nu fac zgo­mot cu bo­can­cii mei, mi-a fost ruşine să întreb cum se caută un tit­lu, cum se com­ple­tează o fişă, şi am tras cu ochiul să văd cum fac alţii, imitîndu-i. Iar cînd mi-am luat, în sfîrşit, in­ima în dinţi şi am îndrăznit să cer o car­te, nu m-am ha­zar­dat. Am luat un ro­man de ca­re au­zi­sem. Nu­mai dintr-o ero­a­re mi-am es­ca­la­dat într-o zi pre­tenţii­le. Am so­li­ci­tat, crezînd că e o car­te de po­veşti is­to­ri­ce, Eroii de Car­ly­le. După ce mi s-a adus car­tea şi am des­chis-o, am fost de­zamăgit. Nu era ceea ce îmi închi­pui­sem eu, dar m-am je­nat s-o res­ti­tui ime­diat. Am ci­tit două ca­pi­to­le fără să pri­cep prea bi­ne legătu­ra din­tre strigăte­le sălba­ti­ci­lor, cînd mo­a­re lu­mi­na în tim­pul eclip­se­lor, şi cre­pus­cu­lul ze­i­lor. Şi aş fi ui­tat, pro­ba­bil, de stîngăcia mea dacă, a doua zi, pro­fe­so­rul de română n-ar fi avut ins­pi­raţia să se in­te­re­se­ze de lec­tu­ri­le no­as­tre par­ti­cu­la­re. Cînd m-am ri­di­cat în pi­cio­a­re, m-am fîstîcit şi am zis fără să mă gîndesc prea mult că toc­mai ci­team Eroii de Car­ly­le. Pro­fe­so­rul a cre­zut că nu au­zi­se bi­ne, mai ales că pro­nunţasem prost nu­me­le au­to­ru­lui, şi a in­sis­tat: “Cum?” Am re­pe­tat răspun­sul şi, după mo­dul cum s-a ui­tat atun­ci pro­fe­so­rul la mi­ne, am înţeles că res­pec­ti­va car­te nu era de na­sul meu. Drept ca­re m-am hotărît s-o ci­tesc pînă la capăt. Cres­cu­sem în ochii mei, îmi plăcea acea ipos­tază, de elev ca­re avea lec­tu­ri ne­o­bişnui­te, şi am su­por­tat cu sto­i­cism pa­gi­ni­le mai obs­cu­re. Ba, am luat şi al­te cărţi, des­pre ze­ii scan­di­na­vi, des­pre Dan­te, Lu­ther sau Rous­seau, ca să mă lămu­resc mai bi­ne în ce constă ero­is­mul lor.

Trep­tat, m-am ataşat de ce­le două ma­ri bi­bli­o­te­ci. Mă încînta aco­lo to­tul: fişie­re­le, în ca­re pu­teai răsco­li ce­a­su­ri între­gi, fără să te plic­ti­seşti, săli­le de lec­tură cu si­lue­te aple­ca­te pes­te vo­lu­me­le des­chi­se, fap­tul că toată lu­mea, ve­nind sau plecînd, vor­bea în şoaptă, ca într-o bi­se­rică, şi chiar ri­tua­lul ale­ge­rii unei cărţi, al com­pletării fişei şi al aşteptării. Trăiam sen­zaţia plăcută că hotăram sin­gur ce­va şi că eram luat în se­ri­os. Mi se lua co­man­da şi mi se adu­cea vo­lu­mul ce­rut, fără ca ni­me­ni să se sin­chi­sească aco­lo că-mi fluie­ra vîntul prin bu­zu­na­re şi că eram doar un băieţan­dru. Acest sen­ti­ment re­con­for­tant mă făcu­se să mă ataşez cu re­cu­noştinţă de at­mos­fe­ra bi­bli­o­te­ci­lor, chiar dacă pre­fe­ra­sem, o vre­me, stra­da. Şi, pînă la urmă, am des­co­pe­rit bu­cu­ria lec­tu­rii.

Am por­nit-o cu li­te­ra­tură an­tre­nantă, gen Du­mas; rînd pe rînd, m-am plim­bat apoi prin lu­mea lui Cro­nin, fo­ar­te la modă pe atun­ci, am ci­tit mult Sa­do­vea­nu, de ase­me­nea Re­bre­a­nu, is­to­rii ro­manţate ale im­pe­riu­lui ro­man şi ale re­vo­luţiei fran­ce­ze.

Aşa am ui­tat de ci­ne­ma­to­gra­fe şi de tea­tre, păstrîndu-mi şi pal­to­nul. Mă de­ran­ja nu­mai fap­tul că, exact cînd lec­tu­ra mă cap­ti­va mai mult, ve­nea ora de închi­de­re. Tre­buia să mă ri­dic, să pre­dau car- ­tea şi să plec. De aceea, cînd am aflat, întîmplător, că există bi­bli­o­te­ci ca­re împru­mu­tau cărţi, m-am dus să le caut.

Şi le-am găsit. Una era chiar în apro­pie­re, pe Ba­tiştei. Am împru­mu­tat, ti­mid, o car­te, la înce­put. Apoi, căpătînd cu­raj, am spo­rit numărul. Îmi du­ceam pro­vi­zia în ca­me­ra mea din stra­da Va­si­le Lascăr, mă re­pe­zeam asu­pra ei şi, pes­te cîte­va zi­le, res­ti­tuiam vo­lu­me­le ci­ti­te pen­tru a lua al­te­le.

Atun­ci a înce­put o aven­tură, pe cît de bi­zară, pe atît de mi­nu­nată, ca­re m-a făcut să-mi pe­trec cei mai fru­moşi ani ai ado­les­cenţei între pa­tru pe­reţi, dar cu dărui­re! Abia aştep­tam să su­ne sfîrşitul ul­ti­mei ore la li­ceu, că-mi strîngeam lu­cru­ri­le şi ieşeam pe uşă grăbit. În cin­ci mi­nu­te eram acasă. Mîncam ce mi se dădea, la bucătărie, după ca­re mă azvîrleam asu­pra cărţii ce mă aştep­ta, des­chisă, pe ma­sa lungă de tîmplărie din ca­me­ra mea. Şi ci­team pînă spre mie­zul nopţii, împingînd me­reu mai de­par­te mo­men­tul în ca­re mă apu­cam să-mi pregătesc, în sfîrşit, lecţii­le. Cum re­gia ca­sei ce fu­se­se dată în fo­lo­sinţă “dom­nu­lui di­rec­tor” in­tra în con­tul li­ceu­lui, ni­me­ni nu ţinea so­co­te­a­la lu­mi­nii pe ca­re o con­su­mam no­ap­tea sau a lem­ne­lor pe ca­re le înde­sam în so­ba de te­ra­cotă îndată ce se răcea vre­mea.

Nu aveam ceea ce se che­amă conşti­inţa unui sis­tem de va­lo­ri şi, în lip­sa unui îndrumător, gus­tul meu se dez­vol­ta ana­rhic, în toa­te sen­su­ri­le, ca bălării­le neîngrădi­te de ni­mic. Tre­ceam de la ro­ma­ne co­mer­cia­le la fi­lo­so­fie, de la ma­cu­la­tură la ca­po­do­pe­re, fără să am răbda­re să-mi înţeleg ni­ci de­cepţii­le, ni­ci desfătări­le. Ce­va mai pu­ter­nic decît mi­ne mă mîna cînd într-o di­recţie, cînd în al­ta, de parcă mă te­meam să nu mi se ia drep­tul de a-mi fi fo­a­me, înain­te de a mă sătu­ra, după ce, în sfîrşit, îmi des­co­pe­ri­sem fo­a­mea. Ci­team, la întîmpla­re, ce-mi cădea în mînă, într-o per­fectă de­zor­di­ne. Nu urmăre­am să-mi for­mez o cul­tură te­me­i­nică, să mă educ, să mă ins­truiesc. Era o bu­cu­rie na­tu­rală, ne­vi­ciată de ni­ci un scop. Şi nu aveam ni­ci o me­todă. Sau, po­a­te, sin­gu­ra mea me­todă era aceea de a ci­ti fără ni­ci o me­todă. Nu­mai ha­zar­dul îmi pu­nea în mînă cărţi im­por­tan­te, iar pe une­le le par­***­geam prea de­vre­me pen­tru a le înţele­ge cum tre­buie. Lip­sa de cri­te­rii îmi îngăduia să trec fără pro­ble­me de la tra­ge­dii­le lui So­fo­cle (pe ca­re le lu­a­sem in­ci­tat de po­ves­tea cu pro­ce­sul dra­ma­tur­gu­lui) la Da­mian Stănoiu, de la Pa­tul lui Pro­cust la Bu­cu­reşti, oraşul prăbuşiri­lor de Des­si­la sau Doam­na din Ma­lac­ca (ier­tat să fiu de ad­mi­ra­to­rii lui Fran­cis de Crois­set), de la Is­to­ria ome­ni­rii (po­pu­la­ri­zată de Van Loon pen­tru cei grăbiţi să afle dintr-un sin­gur volum ce s-a întîmplat pînă la ei) sau Aman­tul doam­nei Chat­ter­ley la aven­tu­ri­le lui Ca­gli­os­tro, de la Dos­toiev­ski la viaţa ro­man­tică a Cle­o­pa­trei, de la Cre­an­ga de Aur la A. de Herz; un adevărat tal­meş-bal­meş.

Cu ochii cîrpiţi de ne­somn, reuşeam să-mi înde­pli­nesc cît de cît obli­gaţii­le şco­la­re, ca să nu-mi pierd bur­sa, ca­re însem­na pen­tru mi­ne uni­ca şansă de a ur­ma li­ceul pînă la capăt, dar cu ce chin! Lecţii­le de­ve­ni­seră o cor­vo­adă. O ma­re grijă în plus şi o preţio­asă li­ber­ta­te în mi­nus. Ieşeam din te­ri­to­riul fas­ci­nant al lec­tu­rii li­be­re, pen­tru a in­tra într-o constrînge­re ca­re, pe la unu, două no­ap­tea, era fi­resc să-mi fie din ce în ce mai ne­su­fe­rită. Şi ceea ce era, po­a­te, in­evi­ta­bil s-a pe­tre­cut, mai ales că Eroii lui Car­ly­le mă con­ta­mi­na­seră, cum­va, de uto­pia unui in­di­vi­dua­lism ra­di­cal. Într-o no­ap­te, fără să chib­zuiesc prea mult, într-un elan ires­pon­sa­bil, am luat o de­ci­zie pri­mej­dio­asă. Am no­tat pe o fo­aie de hîrtie toa­te ma­te­rii­le şco­la­re, după ca­re, fără să-mi tre­mu­re mîna, am tăiat cu o li­nie gro­asă jumăta­te din listă, hotărîndu-mă ca la ma­te­rii­le sa­cri­fi­ca­te să las to­tul pe sea­ma re­creaţii­lor, să nu mai învăţ ni­mic acasă, ca să-mi pot pre­lun­gi în fe­lul aces­ta tim­pul pen­tru lec­tură. Cal­cu­le­le me­le erau sim­ple. Ris­cam să-mi co­bor, even­tual, me­dia ge­ne­rală cu cîte­va ze­ci­mi, dar ce im­por­tanţă avea? Nu mă ro­deau am­biţii de pre­miant, ni­ci nu aveam des­tulă ju­de­cată ca să-mi dau sea­ma că go­lu­ri­le de ins­trucţie de la ace­astă vîrstă pot de­ve­ni de­fi­ni­ti­ve. Mă ba­zam pe me­mo­ria mea şi pe ca­pa­ci­ta­tea de a-mi însuşi ra­pid un text pen­tru a fa­ce faţă ono­ra­bil în clasă. Con­se­cinţele mai îndepărta­te nu mă pre­o­cu­pau. Nu mă de­ran­ja prea ta­re ni­ci mi­ra­rea iro­nică a co­le­gi­lor mei, ca­re, văzîndu-mă me­reu cu un ma­nual în faţă în re­creaţii, şi-au ima­gi­nat că tre­cu­sem în rîndul “to­ci­la­ri­lor”. N-aveam chef să le împărtăşesc se­cre­tul meu. Ştiau fo­ar­te puţine lu­cru­ri des­pre mi­ne, deşi eram co­le­gi de pa­tru ani. Ce-ar fi cre­zut dacă m-aş fi apu­cat să le po­ves­tesc to­tul? Po­a­te că abia atun­ci ar fi in­trat la idei. Încît am pre­fe­rat să-i las să-şi închi­puie ce vro­iau, păstrînd pen­tru mi­ne sa­tis­facţia că pes­te cîte­va ore aveam să fiu re­com­pen­sat. Odată scăpat din chin­gi­le şco­lii, mă pu­team re­pe­zi în chi­lia mea, ca­re de­ve­ni­se, fără şti­rea nimănui, pa­ra­di­sul meu, un­de nu mai exis­tau ni­ci război­ul, ni­ci li­ceul şi chiar ni­ci Li­sa.

Au fost nişte ani la ca­re nu mă pot gîndi decît cu un ames­tec de ui­mi­re şi re­cu­noştinţă, deşi, în afară de două epi­soa­de, unul le­gat de o va­canţă de Crăci­un, al­tul de pri­mul im­puls ero­tic, nu m-am bu­cu­rat de drep­tu­ri­le ado­les­cenţei. Ni­cio­dată n-am mai fost ca­pa­bil de o ase­me­nea bu­cu­rie a lec­tu­rii. Ames­te­cam cărţi ca­pi­ta­le cu al­te­le doar la modă sau ale­se întîmplător. După Me­nue­tul, am ci­tit toa­te ro­ma­ne­le lui G. M. Vlădes­cu. După Me­de­le­ni, nu mi-a scăpat ni­mic din pro­za cu zarzări a lui Io­nel Te­o­do­re­a­nu. Am luat, pro­ba­bil, din Boc­cac­cio doar par­tea de­o­che­ată, din An­na Ka­re­ni­na voi fi reţinut mai ales adul­te­rul, din Oe­dip înde­o­se­bi in­ces­tul, însă fer­vo­a­rea mea era pură. Nu cu­noşteam, dar ni­ci nu mă pre­o­cu­pa di­fe­renţa din­tre Roşu şi Ne­gru şi ro­ma­ne­le lui Pier­re Lo­ti. Pu­team să trec fără pro­ble­me de la Go­gol la Erich Ma­ria Re­mar­que, fo­ar­te în vogă pe atun­ci. Am su­fe­rit cu Da­vid Cop­per­field şi cu tînărul Wer­ther, dar am plîns şi ci­tind Clu­bul buf­niţelor, pen­tru a tre­ce după aceea la ere­zia lui Akhe­na­ton din Egip­tul Ve­chi. Căci marea şansă a ace­lei aven­tu­ri, ca să ara­te cum a arătat, a fost tu­peul de a so­co­ti ac­ce­si­bil ori­ce, chiar şi stu­dii pre­tenţio­a­se des­pre şap­te înţelepţi ai Gre­ciei an­ti­ce. Alt­min­te­ri, cum pu­team să-l ames­tec pe Mon­tai­gne cu Ba­cal­başa? No­ap­te de no­ap­te, cărţile au ju­cat pen­tru mi­ne un rol de Şehe­re­zadă. În mi­cul meu ghe­tou su­fle­tesc se pe­tre­ceau lu­cru­ri ex­tra­or­di­na­re. Am ci­tit şi nu­me­ro­a­se cărţi pro­as­te, ba chiar am fost en­tu­zias­mat de une­le. M-am po­me­nit în faţa unor cărţi fo­ar­te im­por­tan­te fără să fiu avi­zat asu­pra va­lo­rii lor şi am re­nunţat la somn in­clu­siv pen­tru aven­tu­ri­le sub­ma­ri­nu­lui Dox.

În schimb, din întîmplări­le re­a­le, pe­tre­cu­te în acei ani, nu-mi aduc amin­te apro­a­pe ni­mic. Lo­cul lor e ocu­pat de pe­te al­be în me­mo­ria mea. Ni­ci măcar război­ul n-a lăsat prea mul­te ur­me.

N-am lip­sit din Bu­cu­reşti, între 1941 şi 1944, decît în va­canţele de Crăci­un, de Paşti şi va­ra. Cu toa­te aces­tea, nu-mi amin­tesc de nopţi sfîşia­te de ur­le­te­le si­re­ne­lor sau de oa­me­ni fu­gind, îngro­ziţi, pe stradă. În mod stra­niu, război­ul a însem­nat pen­tru mi­ne o pe­rio­adă fe­ri­cită. De alt­fel, tot ce ştiu des­pre al doi­lea război mon­dial cu­nosc din fil­me şi din cărţi. La vre­mea res­pec­tivă, n-am ci­tit ni­ci un ziar, n-am as­cul­tat ni­ci un co­mu­ni­cat la ra­dio, n-am văzut ni­ci un jur­nal de ac­tua­lităţi. Război­ul era tot atît de de­par­te de gri­ji­le me­le ca război­ul pe­lo­po­ne­siac. Spre ruşinea mea, nu-mi păsa ce se întîmpla cu Eu­ro­pa. Su­fe­ream pen­tru mo­ar­tea An­nei Ka­re­ni­na sau pen­tru me­lo­dra­me de du­zină, nu pen­tru morţii din co­mu­ni­ca­te. Revăd tre­nu­ri­le îngheţate, cu tan­cu­ri şi sol­daţi, îndreptîndu-se spre front, din zi­le­le cînd ple­cam în va­canţă sau ve­neam din Li­sa, dar des­pre ce se pe­tre­cea în Bu­cu­reşti, atun­ci, pot po­ves­ti un sin­gur lu­cru: am fost mar­tor cînd nişte po­liţişti îmbrăcaţi în ci­vil, pos­taţi pe bu­le­vard în drep­tul Cer­cu­lui Mi­li­tar, tăiau cu fo­arfe­ce­le cra­va­te­le prea bălţate ale “ma­la­gam­bişti­lor”, acu­zaţi că nu se îmbrăcau de­cent într-o ţară aflată în război.


sursa

Foarte interesant articolul. Mi-a placut mult si m-am regasit in multe idei. Thank you for sharing :*

Ce poti sa scrii despre o carte al carei fiecare cuvant vrei sa ti se ataseze instant de o circumvolutiune a memoriei si sa ramana acolo pentru totdeauna, sa ti-l amintesti mereu, in fiecare secunda a existentei tale din acel moment inainte...
Volumul a aparut la scurt timp dupa moartea autorului -moartea- cuvantul mi se pare nepotrivit, asa cum ni se pare nepotrivit atunci cand se refera la cineva apropiat. Idee cu idee dialogul devine un testament, o scriere atat de intima incat te simti ca si cum ai face parte din cercul strans de prieteni al celui care l-a scris. Aceasta este totusi o caracteristica generala a cartilor scrise de domnul Octavian Paler(oare la cat timp dupa moarte se considera ca e ok sa nu i se mai spuna "domnule"), esti intr-un cerc si totul este o experienta intima.
As vrea sa scriu mai mult dar mi se pare ca orice as zice nu e de ajuns. This you have to read!

"Ma gandesc la cartile pe care nu voi apuca sa le citesc. Sau sa le recitesc. [...]
Duc, cand sunt treaz, un mic infern. Amintirea anilor in care nu-mi pasa ca timpul trecea. Dar, probabil, a spune intreg adevarul despre tine e cu neputinta.
Orice cuvinte as folosi pentru a exprima pustiul duminicilor mele, tot prost le-as folosi."

Am plans citind-ul pe Paller! "Viata pe un peron" este una dintre cartile mele preferate. Covorbirile le-am cumparat dupa ce a murit si nu am avut pana acum curaj s-o citesc.

Avem timp - Octavian Paler (o poezie despre viata, o lectie de viata...)

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin
cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident
oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le
impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul
cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot
altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu
cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand
trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa
fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe
chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea
tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un
prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi
iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea
influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna
ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se
iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul
loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe
in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva
ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic
de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l
ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede .
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani
oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit

Am invatat...