Am să vă onorez cu câteva fragmente din scrierile mele...


Ridicarea iubirii

Mirabil şi de-un plâns amar, lugubru loc s-arată,
De-ai ploii stropi întregul cer, jelind se-nchide, tristul...
Lângă sicriul de cristal, pe brânci sărută-artistul
Gingaşa mână fără puls, gingaşul chip de fată...

Că vâjâie-n mausoleu un vânt născut din haos,
Să ţină moartea cont căci ea răpitu-i-a mireasa,
Aşa lipsită de păcat – iubita, nenţeleasa,
Vivace suflet ce-a zburat din trupu-i în repaos...

Decenii – două şi un an – avut-a viaţa-i castă...
De dorul inimii-ascultând – de-amor nevrând s-auză,
Iubit-a pictorul-rapsod, ce-nchipuind-o muză,
I-a dedicat iubirea sa şi opera sa fastă.

Şi cum părinţii ei aveau deşartă bogăţie
Iar ai artistului părinţi nici el nu-i cunoscuse,
Întreaga lume, celor doi / iubiţi, li se opuse,
Când sentimentul lor virgin voise cununie...

Durerea lor fu spusă-n van şi-a ei de foc cuvinte,
Speranţa însă nu muri – născând mehenghe vise –
Ca-n miez nocturn a se-ntâlni cu jururile scrise,
Căsătoria, pe ascuns, s-o facă-un blând părinte.

Şi-ntr-o biserică, smeriţi, să lege două inimi,
De-acord se puseră – apoi / urmând să fugă-n lume,
El – din vrăjitul univers, ea – din a mării spume;
Păreau să aibă şanse mari, dar sorţii fură minimi...

Şi pentru, nimeni, a afla, în rochie-alb-albastră
A mamei sale, în secret, se-mpodobi, şi-n fugă
Plecă, la zero incomplet, spunând în gând o rugă,
Lăsând, în vorbe-ntr-un răvaş, iertarea, la fereastră...

Destinul crud se îmbrăcă în de pungaş veşminte,
Şi calea fetei o ţinu, armat c-o lamă-a morţii,
Ca pentru numai un argint, în umbra neagră-a porţii,
Să stingă-n sânge-un suflet pur... la inimă şi-n minte...

Un ţipăt scurt, sfâşietor, tăcerea nopţii sparse,
Şi, doar sosit, pentru-a o lua, artistul, auzindu-l,
Fugi la ea – să-l vadă doar pe púngaş împânzindu-l
Un foc intern, mistuitor, ce-n urlete, îl arse.

Cercă să îl ajute, dar, stropindu-l cu agheasmă,
Ce tocmai luase – pe-a lor frunţi, să facă semnul crucii –
Dar focu-adânc se-aprinse mai, sărind în stele lucii,
Mirosul greu de sulf murind / ’n-a apei sfinţi mireasmă.

Întinsă jos, cu ochi pierduţi, cuprinsă de senine,
Mireasa, din rănitu-i piept, priveşte roşul sânge
Cum curge. Mirele, cumplit, sălbatici lacrimi plânge,
Şoptind: „Te rog, nu mă lăsa! Te rog, rămâi cu mine!“

Dar cum să-ndupleci un destin când nu ai vreo putere?!
Implori, în van, pe Dumnezeu, să faci un pact cu Dânsul...
„Te vreau ferice şi, în veci, te voi iubi... iar plânsul
Ţi-l domoleşte, te implor“ – mai spuse ea-n durere.

Apoi un suflu mai avu, şi-o cufundă tăcerea;
Apocaliptic el urlă la providenţa cruntă,
Scoţând o lumânare pal, ce-o luase pentru nuntă,
Şi aprinzând-o-n mâna ei, să-i lúmine zăcerea.

Scăldând, cu stropi de lacrimi mari, în zâmbet moarta-i faţă,
Strigă: „Mă ia la Tine-acum, de-ai milă de cum sufăr!“
Privind al cerului abis şi chipul alb de nufăr,
Lăsând pe părul ei prelins să cadă-a sale laţă.

„Aş vrea să-nfăptui suicid... dar voi să fiu cu tine...
Şi cum de înger viaţă-ai dus, deschis ţi-e Paradisul,
Alături ţie vreau s-ajung... Schimbatu-mi-s-a visul,
Căci fost-a artă să creez... Acu-i să-nfăptui bine...“

„Şi, de-n ascunsele-I gândiri, aceastră tragedie
Ce tulbură, o vreme doar, iubirea noastră pură,
Va fi având raţional / motiv – lipsit de ură –
Nu voi acum a îl mai şti – simţire moartă vie...“

„E prea redus ’cest univers să-ţi spun cât te-am iubit...
Mă-aşteaptă,-a minţii mele sens – curând voi fi cu tine! –
Căci pentru asta-n viaţa mea voi făptui doar bine,
Ţi-o jur... Jurarea e păcat... Nu-ţi jur, ci îţi promit!“

„Şi fiindcă sufletul, de timp şi spaţiu, n-are seamă,
De-n viaţă n-am putut afla sublima fericire,
Ca pure spirite-om trăi sortita noastr-iubire...
Veghează-a vieţii-mi trist final... şi nu avea vreo teamă.“

„Cum către cer, fecioara mea, te-ndrepţi, în zbor, mă crede,
Pământul nu-ţi va mistui splendoarea – n-oi permite! –
Apoi pe braţe-o ridică,... imagini aburite,
Văzând prin ochii-nlăcrimaţi şi singuri precum Edde...

O duse-acasă la ai ei, sperând să îl ucidă,
Fără crezare-a-i da, turbaţi, când spune-le-va totul...
Pe tatăl ei – bizar bărbat – păru să-l doară cotul,
Dar plânse mult – de rochíá ei – a fetei mamă,-avidă.

„Aţi fost iubiţi – noi ne-am opus – te-ocupă tu de dânsa“
Rostiră-n cor ai ei părinţi, cu ochii-n nepăsare,
„Te du cu ea – nu-ţi dăm nimic – în lumea voastră mare“
În faţă râsu-i-au în timp ce-artisu-amarnic plâns-a.

Ca pe-o comoară fără preţ, cu şi mai multă forţă,
În braţe strânse trupul mort, plecând din casa urii.
„De nu te iartă,-îi iartă tu“, şopti în colţul gurii,
„Şi-L roagă,-n mila-I, a-i ierta Cel Sfânt, de-a smoalei torţă...“

Iar la biserică ajuns, când ciocăni la uşă
Sfâşietor, un preot ’nalt, păru să le deschidă;
Îi povesti cum viaţa sa deodat’ dev’nit-a vidă,
Ţinând cu-ardenţă de-înger trup cu chipul de păpuşă...

O cruce, două, trei la rând, făcu-n stihar, cu groază,
Privind la cei ce,-ai cununa, în taină, acceptase,
Căci, viaţa-ntreagă,-un lucru-amar, nicicând li se mai dase
O şansă ochilor bătrâni ai săi aşa să vază.

Apoi, rosti, mergând spre-altar, cuprins de uluire:
„Dar numai şapte zile azi, pe dânsa am văzut-o,
Căci a venit la spovedit şi-am şi-euharistit-o,
De parcă ar fi-nfăptuit a morţii pregătire...“

„Părinte, nu vreau să astruc în sol a ei splendoare,
Ci voi cu galbenii mei toţi să-i fac mausoleu...
Catapeteasmă,-altar, chivot – le voi picta chiar eu,
De mă ajuţi a evita a ei înmormântare.“

Găsi înaltul preot, târg, mai bun, cum nu se poate,
Şi, cum putea a-l întocmi, îi spuse: „Fă tu asta
Şi-n máusoleumul regal ai să-ţi aşezi nevasta,
Un galben fără să mai dai – am să mă-ocup de toate...“

Făcu părintele mai tot – şi lângă catedrală
Îi cumpără, din banii strânşi spre clerica pictură,
Mausoleu cum de artist sărmani ochi nu văzură
Vreodată; cu un hol sculptat / din uriaşa sală.

Şi-a doua zi, bătură lung, cinci clopote, de ducă,
În timp ce trupul fetei, dus, fu, tot de-artist, în braţe,
Din al bisericii culoar spre cel ce sta s-o-nhaţe –
Colosul morţii... Şi-n artist | tot sufletul se-usucă.

Când totu-ajunse la sfârşit – şi slujba şi pomana –
Plecă şi preotu-amintind în treacăt de-nvoire,
Lăsându-l singur lângă tron, scăldat în amorţire,
Pe cel trădat de-al său destin – în suflet, doar cu rana –

„Voi sta de veghe-n ceas nocturn – şi mâine voi începe...
Nimic rămâne-va-n sălaş divin făr’ de culoare –“
„Prea bine... Stai... Am să te-aştept... Aş vrea să-ţi spun: când moare
Un suflet drag, orice să faci, dar nu-ncerca pricepe...“

O smeadă noapte se lăsă, lipsită de lumină,
Nici stea, nici lună, sus pe cer... Nicicând mai întuneric...
Şi timpul orb să plângă sta... cu vălul său feeric...
Pe racla cu secret soroc şi fără de vreo vină...

Rămas pe brânci lângă sicriu, cu palma ei în mână,
Artistu-ncarcera-ntristat în lacrimi cugetarea...
Să se despice-acest pământ, să se separe marea!
Voia să plece după ea... Voia să mai rămână?

Şi clipe lungi ar trece,-ar sta, mimând mişmaşul sorţii,
Iar ceasul zero n-ar veni dar vremea îl obligă.
Sărutul mâinii reci... Dar cea | al cărei nume-l strigă,
Virgina vieţii, duh curat, e-acum fecioara morţii...


[...]

Waw! Bravo! =D>

Un fragment dintr-o epopee neterminată pe care am început-o acum ceva vreme...

[...]

Din paideia tinereţii muritorii pot să afle că citind Scriptura Sfântă, despre viaţă au să ştie
Tot, din primele-nceputuri până-n ziua-n care lumea să existe înceta-va – Tot ce-a fost şi va să fie –.
De-anarhie şi de haos înainte noastră fost-au cu vreo cinci sau şase zile – în ţinutul României –,
Pot a nu-ntreba eu oare, cum întreabă filozofii: care-au fost predecesorii haosului şi-anarhiei?
Mulţi grăbitu-s-au răspunsuri să ofere dar acestea doveditu-s-au mai apoi fantezii nedovedite
Câte cărţi nu fost-au scrise, promiţând iluminarea?! Câte clipe de risipă! Câte file irosite!
Câţi n-au vrut să-şi deie viaţă pe-a cunoaşterii aflare?! Câţi aflat-au că-a lor viaţă valorează mai nimica?!
Sfatu-mi pentru tine este să încerci un bine-a face şi să laşi să nu-ţi stea-n cale nici reţinerea, nici frica.
Dumnezeu lăsat-a omul cu al său arbitru liber? Dacă nu, filozofia cum se poate să existe?
Nerăspunsă dintre veacuri se arată o-ntrebare: cum putem afla ce lucruri nu-s proiecte fanteziste?
Cum să poată omenirea a cunoaşte absolutul – Are ea voinţa apei? Are ea răbdarea petrii? –
Obstinată, de-n prostie şi-n păcate se complace? Să coboare absolutul de pământ la nici doi metri?
La o primă reflectare, fluviul antic ce din Eden spre pământ curgea cu patru braţe similar e-n totul
Cu a lumii dezvoltare şi-ale ei preocupaţii, ce-au creat stiloul, mingea, catedrala şi robotul.
Astfel cifre de miracol şi mistere încă-ascunse par să vreie a ne spune că trăim un basm feeric,
Iar când punct o să se puie bunătatea va învinge şi tot răul se va stinge în lumină şi-ntuneric...
Cum Pison Havila-ntreagă o-nconjoară apărând-o, parcă,-avar, să protejeze, auru-ncercând dintrânsa,
Tot aşa încearcă ştiinţa să îşi apere adepţii, acuzată c-omenirea de-a lor vină-amarnic plâns-a;
Iarăşi sportul, tot asemeni cum Ghihon încercuieşte ţara Cuş, voind s-o facă tot un deal şi tot un munte,
Prinde minţile înguste promiţând lăţime-n umeri şi nimic nu le oferă înafar’ de chinuri crunte;
Ca şi Heidechel cel antic, de religie se poate fără pripă spune lucruri doar de bine şi anume
Că e trainică, frumoasă, pură şi de-a lungul vremii, oferind de suflet pace, ajutat-a multă lume;
Însă arta, cea din urmă, cea dintâia, cea eternă, tot la fel ca Eufratul, le adună-ntrânsa toate,
Oferind şi luând cunoaşteri, ajutând şi vrând protecţii, iar când toţi o cred sfârşită arătând că se mai poate.
Dacă cele ce urmează eu v-aş spune că-s reale şi-nainte chiar de haos petrecutu-s-au – probabil
Unii-ar crede, alţi-ar râde, cei mai mulţi ar sta-n balanţă, fiindcă în a noaste gânduri poate fi orice valabil.
Viaţa e o tragedie iar actorii ce o joacă, neînţelegând tragismu-i, nu cunosc la faţă plânsul,
Vremea schimbă-actori, decoruri... Nimeni nu-şi mai bate capul: oare timpul ne străbate sau străbatem noi printrânsul?
N-ar fi oare pleonastic să vă spun că fost-a cândva, când ei fost-au, sunt şi fi-vor în iubirea lor făr’ vreme?
Înainte de-orice lucru a trăit o altă lume ce-nafar’ de-apocalipsă, nu avea de ce se teme,
Căci păzită de miracol şi de sacra-i frumuseţe, ea ştia redempţiunea şi puterea sa curată...
Nu ştiu timpul, nu ştiu locul, nu cunosc a da detalii, însă ştiu că-a fost atuncia o poveste unicată:
Doi îndrăgostiţi logodnici ce-şi aveau iubirea scrisă din palingeneza pură a eternelor destine
Au luptat cu soarta pentru sentimentul inocenţei şi-au învins iar astfel răul biruit a fost de bine!
Iată cum legenda-ncepe într-o mare-mpărăţie cu o naştere ferice şi o naştere-urgisită,
O ducesă îşi aduce la lumină fiica-i dragă şi o biată, urâţelu-i fiu, odraslă nedorită.
Mica fată, prima işa pare – strop picat din Eden –, la botezu-i trei regate îi urează să trăiască,
Patriarhul o botează, dezbrăcându-i de-aur haina, iar prea-sfânta apă udă pielea ei de viţ’ domnească.
Iar la cap de mahalale, spre sfârşitul-mpărăţiei, botezat de-un preot hâtru, e băiatul-stârpitură,
Mai că nu-i scăpat în apă să se-nece iş ciudatul; toţi – cu feţele-ntr-un rânjet şi cu sufletele-n ură.
Párcele acelor vremuri, mantra veşnică-n miracol peste prunci au scris-o-n buchii doar de Providenţă date,
Iar iubirea ce non-timpul în triada purităţii o cunoaşte-a fi creată, sufletele lor curate
Le-a umplut. Iar când conştiinţa căpătat-a raţiune, poate chiar mai înainte, au ştiut că nu există,
Căi alternative-n lume pentru-a inimii chemare. Doar iubirea absolută sau o soartă-amar de tristă...
Timpul presărat-a anii-şi peste-a pruncilor mici trupuri şi, sfidând pe lume totul, a trecut cum ştie-a trece,
Fără-a se-ntâmpla vreun lucru ce importă în poveste. Împlinit-au deci copii ani frumoşi – la număr, zece.
Dificil fără măsură mi-e să-i pot a îi descrie, căci cuvintele-s lipsite de puterea nuanţării;
Fiecare îşi păstrase din a trupului aspecte – el părea ieşit din soluri, ea din spuma albă-a mării...
O! Destin deştept destoinic, cum transformi în clar prolixul! Iată-n ziua-ntâi a lunii, la parada naţiunii,
Când, alături de regină şi de rege, toţi curtenii antrenează-ntreg poporul în esenţa acţiunii,
Când boieri, marchizi, paharnici, conţi, spătari şi duci de seamă, cu familii, din trăsură salutau pe străzi poporul,
Şi când fiii marii tolbe cu săgeţi sfinţesc regatul, ca în pacea sacrosantă să se-nscrie viitorul,
S-au văzut cei doi... O clipă şi-au schimbat priviri copiii – ca în miturile vremii despre sol şi boltă... Bieţii
Au simţit cum un miracol le scânteie-n suflet îngeri, căci cei doi erau un suflet cu un dublu chip al vieţii...
Băieţelul nu prea chipeş, într-un măr suit pe-o creangă, cu privirea spre fetiţa prea sublimă din trăsură,
Remarcă în ochii limpezi ai acesteia iubire... Reciproc fu sentimentul... Un moment doar se văzură...
Să explic eu dumneavoastră ce se ştie despre suflet mi-aş dori: e pur, e unic şi de timp nu ţine seamă,
Căci acesta-i doar simţire erijată-n erudiţii. Doar materiei, de-a vremii deplasare, îi e teamă.
Când un suflet se pogoară din divin întru vremelnic, are tot înţelepciunea din momentul când pleca-va
Iarăşi către sfinte. Trupul are inimă şi minte, însă duhul – suflu sacru – nu-şi adun-ori pierde slava...
De aceea, poat’ ’cerca-veţi a-nţelege-aceast-istorie şi simţirile a două duhuri prinse printre oase,
Ce să fie-ntru iubirea demiurgică au vrere, dar oprite-s de deşarte caramboluri păcătoase.

[...]

Între Ruskin şi Puşkin am zdropşit
un păianjăn bătrân atins grav de calviţie.
M-am îngrozit. Mi-a albit o şuviţă din suflet
când pământul emetic s-a răstit
„Nu mai da, bă, cu istorii literare în mine!“
La uşă-ncepuse să sune ceaţa unui aprilie
îniubirit irecuperabil...
Să verific esofagul faraonului – mi-am spus.
Sunt sigur că de-acolo-a venit
spurcăciunea octopodă.
Dar ce rost ar avea? Mumiile melodificate nu mai învie.
Mai bine îmi caut dinţii de lumină
În buzunarul costumului...
L-am scos! Stai, mă. Ce naib...
Asta e... Pe unul mi l-a zburat ultimul
Suflu de aer al arahnidei zdrobşite.
La ora asta? Cine...? Deschid fereastra –
Un moroi dă cercuri colibei într-un hârdău hârbuit.
„Nu, nu. Aţi greşit adresa, domnule.
Eu n-am avortat pe nimeni.“
„Strada şase şaşe saşe? Nu?! O, mă scuzaţi...“.
A plecat, vălurindu-se spilariform.
Fereastra m-a închis în spatele ei.
Arlechina din icoană îmi mai arunc-o privire
Şi se-amuză când ceaiul fiebinte îmi arde sarcofagul.

Superba. Imperdonabil, stiu, dar m-a si amuzat.
Mai sunt si altele?

Mulţumesc, same to you.


Aniversarea unei sirene teriene

Azi prihăni-voi enoteca. Rânduri
De sfinţi Andrei elegiaci,
Empatici...
Timizi sfărâmători de dinţi precum comatul
din Dvei Ilai...
O subcascadă neagră...
Şi punctul dintre splendid şi infam,
Întâiul solz ce-acoperă-abdomenu-i,
Îmi pare-a vrea să facă sărf în Styx,
Tot oscilând
Între racila primei işa
Şi-un ideal cu iz de acetone
Aflat într-un jurnal ruskinian...

Postez o traducere a unei scurte poezii a lui Alexander Pope (dedicată de acesta unei doamne din societatea vremii care îl ironizase datorită aspectului său fizic).

Quote:You know where you did despise

You know where you did despise
(Tother day) my little Eyes,
Little Legs, and little Thighs,
And some things, of little Size,
You know where.

You, tis true, have fine black eyes,
Taper legs, and tempting Thighs,
Yet what more than all we prize
Is a Thing of little Size,
You know where.

Cunoşti und’ ai defăimat

Cunoşti und’ ai defăimat
Ochii-mi mici cu văz lim’tat,
Trupu-mi scund pentr-un bărbat
Şi-alte chestii mici la stat,
Cunoşti und’.

Ochi ai mândri-n chip arcat,
Trup îmbietor, muşat,
Însă lipsă duci – păcat –
De-un mărunt lucru că’tat,
Cunoşti und’.

Aştept critici... etc.

Nu ma pricep la traduceri, dar din cate imi pot da seama se pierde un pic din constructia poeziei in cazul de fata.
Ma refer la un raport intre "Little Legs, and little Thighs," si "Taper legs, and tempting Thighs," si la un altul intre "And some things, of little Size," si "Is a Thing of little Size,".
P.S. Asta nu inseamna ca as putea traduce la fel sau mai bine.

Mulţumesc pentru comentarii, same to you. Apreciez bunăvoinţa.

Am să postez acum o încercare a mea de a traduce „Rugăciunea unui dac" a lui Eminescu, în limba engleză. Voi posta traducerea sub formă de imagine deoarece s-ar putea să fie doar o postare temporară. În caz că am s-o folosesc într-un proiect în curând, îmi rezerv dreptul de a o şterge de aici, din motive care sper că se subînţeleg.

Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!